Rolul imaginilor în educaţie

   Materialul didactic cu impactul cel mai mare în procesul de predare-învăţare este imaginea. Cu caracter predominant figurativ la vârstele mici, schiţată ori simbolică la cei mai mari, imaginea este întruchiparea principiului intuiţiei enunţat de Comenius în secolul al  XVII-lea şi rămas întru totul adecvat şi cerinţelor învăţământului contemporan.
    Se ştie că la vârstele mici cer o comunicare prin imagini (însoţite sau nu de text), îndeosebi prin imagini figurative. Acestea îndeplinesc  în principal, funcţiile de:
• Transmitere de informaţie;
• Clarificare de informaţie (imaginea îi permite copilului să emită predicţii asupra cuvântului scris ori să verifice sensul cuvântului citit);
• Suportul pentru textul oral sau scris (de exemplu lectura după imagini sprijină expunerea orală);
   Subiectele ce pot fi  abordate prin intermediul imaginilor sunt foarte numeroase şi variate, cuprind, practic, toate activităţile de cunoaştere/ materiile de învăţământ.

    Pentru a evidenţia importanţa imaginilor în educaţie voi prezenta procedeul lui Stack unde imaginile sunt stimuli pentru a alcătui propoziţii. Procedeul se bazează pe un set de jetoane pe care se găsesc imagini cu ajutorul cărora se pot construi propoziţii de tipul SVO (subiect-verb-obiect). Subiectul şi obiectul sunt figurate prin desene ale unor obiecte / fiinţe concrete.  

Verbul este figurat printr-un simbol grafic ce le este explicat copiilor cu prilejul unei activităţi anterioare. De exemplu, o săgeată care intră într-un recipient (cameră, cutie, casă) exprimă verbul << a intra >>. Desenele sunt schiţate, ele nu trebuie să arate foarte realist, astfel că orice cadru didactic le poate face rapid pe tablă. Este bine ca, în timp, cadrul didactic să-şi alcătuiască seturi de jetoane cu asemenea desene ce pot fi utilizate în  activităţile de grup şi în cele individuale. Jetoanele sunt aranjate într-o anumită poziţie care permite << citirea >> lor de către copil şi alcătuirea unor propoziţii.
    Când se începe predarea-învăţarea scris-cititului, copiii (pe grupe sau individual) alcătuiesc propoziţii din cuvinte scrise pe jetoane ori le scriu direct pe caiet. Subiectele pot primi nume proprii ori pot fi înlocuite cu pronume personale.
    Astfel pe baza seturilor de jetoane: << fata >>- << a intra >>-<< casă >>, copilul spune / scrie propoziţia: << Fata intă în casă. >> Pe baza jetoanelor: << fata >>-<< a intra >>-<< maşină >> se obţine: << Fata intră în maşină. >>

  Săgeata ce indică direcţia opusă recipientului simbolizează verbul << a ieşi >>, iar jetoanele se citesc: << Fata iese din maşină. >> / << Fata iese din casă. >>

Sursa:

• Dumitrana, M. (2005). Jocuri şi jucării pentru preşcolari-ghid metodic de activităţi realizate cu ajutorul unor materiale simple. Editura Compania: Bucureşti.

Educaţia formală, nonformală şi informală

         Pornind de la varietatea situaţiilor de învăţare şi de la gradul diferit de intenţionalitate acţională, educaţia se poate obiectiva în trei ipostaze: educaţia formală, educaţia nonformală şi educaţia informală.

• Educaţia formală 

      Se referă la totalitatea influenţelor intenţionate şi sistematice, elaborate în cadrul unor instituţii specializate (grădiniţă, şcoală, universitate), în vederea formării personalităţii umane. Educaţia şi instruirea sunt explicite în virtutea unor obiective clar formulate, iar procesul se caracterizează prin intensitate, concentrare a informaţiilor şi continuitate. Informaţiile primite sunt cu grijă selectate şi structurate, caracterizându-se prin densitate şi rigurozitate ştiinţifică. Educaţia formală permite o asimilare sistematizată a cunoştinţelor şi facilitează dezvoltarea unor capacităţi, aptitudini şi atitudini necesare pentru inserţia individului în societatea dată. Acestă formă de educaţie valorifică activitatea de instruire organizată în cadrul sistemului de învăţământ sub îndrumarea unor cadre didactice specializate în proiectarea unor acţiuni educaţionale, care asigură realizarea corelaţiei subiect/educator la niveluri de rigurozitate pedagogică maximă.

 

• Educaţia nonformală

Cuprinde totalitatea influenţelor educative ce se derulează în afara clasei, prin intermediul unor activităţi opţionale sau facultative. Termenul nonformal desemnează o realitate educaţională mai puţin formalizată. 

Această formă de educaţie se exercită prin intermediul cercurilor, concursurilor, olimpiadelor şcolare şi sunt iniţiate fie de şcoală, fie de organizaţiile de copii şi tineret, de organizaţiile de părinţi, de organizaţii confesionale. Activităţile sunt dimensionate şi coordonate tot de specialişti profesori, tehnicieni, cercetători. Acţiunile incluse în acest perimetru se caracterizează printr-o mare flexibilitate şi vin în întâmpinarea intereselor variate, individuale ale elevilor. Educaţia de tip nonformală a existat dintotdeauna. În unele situaţii, educaţia nonformală poate fi o cale de ajutor pentru persoanele din zonele retrase, analfabeţi, tineri în derivă, persoane cu nevoi speciale. 

Printre obiectivele specifice acestei educaţii, se pot enumera:

a)  ajutarea populaţiei pentru a exploata mai bine resursele locale sau personale;

b)  alfabetizarea;

c)  desăvârşirea profesională sau iniţierea într-o nouă activitate;

d)  educaţia pentru sănătate sau timpul liber etc.

 

•   Educaţia informală

Include totalitatea informaţiilor neintenţionate, difuze, eterogene, voluminoase cu care este confruntat individul în practica de toate zilele şi care nu  sunt selectate, organizate şi prelucrate din punct de vedere pedagogic. Se pare că educaţia informală precede şi depăşeşte ca durată şi conţinut practicile educaţiei formale. 

Cele mai semnificative mesaje informale sunt cele emise de mass-media (televizor, radio). Pentru ca o informaţie obţinută prin mass-media să devină funcţională, adică o cunoştinţă, ea trebuie integrată, conexată şi semnificată valoric în sistemul de reprezentări si cunoştinţe achiziţionate anterior. 

 

Analiza comparativă a celor trei modalităţi ne face să credem că toate strategiile sunt necesare, toate au câte ceva specific de îndeplinit având în vedere diferenţierile privind cadrele, mijloacele, conţinuturile şi poziţiile diferite ale educaţilor.

Sursa:

 Cucoș, C. (1996). Pedagogie. Iași: Editura Polirom.

Rolul poveştilor în educaţia copiilor

        Poveştile  sunt foarte importante din punct de vedere educativ, ele stimulând dorinţa de cunoaştere, imaginaţia şi creativitatea copilului.  Datorită varietăţii de subiecte pe care le tratează fiecare scriitor în creaţiile sale, copilul  citind poveştile poate decoperi consecinţele unor fapte, îşi poate însuşi anumite comportamente sociale, descoperă lumea, modul în care lumea acţionează în diferite situaţii de viaţă.  Totodată poveştile îi pot deschide  copilului drumul spre abilităţile de a scrie poveşti sau să interpreteze rolul unui personaj din poveşte.

     Multe dintre poveştile pentru copii precum: Scufiţa roşie, Capra cu trei iezi, Cei trei purceluşi, Albă-ca-Zăpada şi cei şapte pitici, Fata babei şi fata moşneagului  le transmit celor mici că apar riscuri şi primejdii cu care se pot confrunta atunci când se abat de la drumul stabilit pentru a ajunge la un obiectiv.  Cadrele didactice cât şi familia trebuie să analizeze situaţiile poveştilor  împreună cu cei mici şi să le explice ceea ce este bine şi ceea ce este rău.
             

         Consider că poveştile nu trebuiesc doar citite ci, ar trebui să fie şi văzute la televizor, calculator deoarece, copilul este mult mai atent pe firul acţiunii, este atras de culori, mimica, gestica fiecărui personaj şi tonalitatea vocii.

         Fii alături de copilul tău şi  oferă-i calea spre sfera cunoaşterii prin minunata lume a poveştilor!